(de la zoso)

„Două lucruri mi-au rămas în minte de la alegerile din 2000 :

Declaraţia lui Adrian Năstase, prim-vicepreşedinte la PSD: „Domnule Tucă, noi nu trebuie să mai promitem nimic, că lumea oricum ne votează.” Năstase avea dreptate. România încheia 4 ani de guvernare dezastruoasă şi incompetentă a Convenţiei Democrate pentru România (PNL, PD, PNŢ). Dezastruoasă pentru că guvernul Ciorbea a fost nevoit să măsuri nepopulare pentru a mulţumi FMI (chiar nu mai ştiu de către cine fusese contractat împrumutul pe care îl plăteam atunci). Incompetentă deoarece cei 15.000 de specialişti din “Contractul cu România” al CDR erau inexistenţi, majoritatea fiind nişte hoţi mai mari decât pesediştii (vechii penelişti şi peneţişti erau bolnavi de putere, iar tinerii ca Mureşan şi Sârbu furau pe rupte). Românii au votat disperaţi PSD, pentru că “măcar ăştia mai fac câte ceva”.

Declaraţia lui Corneliu Vadim Tudor, în seara primului tur de scrutin: „Să ştiţi că mulţi oameni de treabă din PSD m-au votat.” Aveam să ne dăm seama la numărarea voturilor de ce pesediştii votaseră cu Vadim. Iliescu a avut un plan diabolic atunci.

După asta, au început patru ani de coşmar. Romania a dus-o rău în guvernarea cederista, dar nu îşi închipuia că o poate duce şi mai rău. Câteva exemple, din memorie:

A fost perioada în care baronii locali îşi consolidează puterea, devenind mai mari, mai îmbuibaţi, mai puternici. A fost perioada în care au apărut milionarii de carton. Îl mai ţine cineva minte pe Ovidiu Tender, devenit din chelner afacerist important?

A fost cea mai neagră perioadă a justiţiei, România încasând de la CEDO şuturi în fund cu nemiluita, încât stăteam în picioare în bancă, atât de rău ne durea. Judecătorii susţinuţi de sinistra Rodica Stănoiu (protejata lui Iliescu) refuzau retrocedări după retrocedări. O mai tine cineva minte pe Maria Huza?

A fost perioada în care procurorii se aruncau de la balcon dacă deranjau camarila. A fost perioada în care premierul Năstase intervenea personal pentru a scoate de la închisoare hoţi. Îl mai ţine cineva minte pe Aurel Tărău, penalul apărat de şi mai penalul Iorgovan?

A fost perioada în care presa a avut de ales între publicitate de la stat sau picioare rupte (în fiecare an s-a consemnat un numar record de jurnalişti bătuţi, majoritatea în provincie).

A fost perioada în care s-a dat ţeapa Dracula Park. Îl mai ţine minte cineva pe Adrian Năstase cumpărând acţiuni din banii lui, care de fapt nu erau ai lui? Sau pe Dan Matei Agathon plantând palmieri la Mamaia?

A fost perioada în care FNIul a creat un milionar intangibil.

A fost perioada în care Victor Ponta a devenit dintr-un tinerel timid şi împiedicat (îl ştiu, îi cara mapa lui Năstase la facultate şi nu era în stare să spună cum îl cheamă) un viitor lider de succes. Mai ţine cineva minte conferinţa cu Năstase şi tabloul cu Titlulescu?

A fost perioada care a încurajat studenţii. Cel puţin pe doi dintre ei, care au vândut PSDului voturile studentilor şi au ajuns mari. Nicu Bănicioiu deputat şi Luis Lazarus vedetă.

A fost perioada în care s-a făcut cel mai mare jaf din fondul forestier al României. Poliţia încearcă şi acum să dea de urma acelor de cravată de 8 milioane şi a hectarelor de pădure căzute sub securile baronilor locali (cu ajutorul băieţilor din UDMR, să nu uităm asta).

A fost perioada în care o singură firmă obţine licenţa de a importa grăsime de focă (din ea se fac cosmeticele). Nu, nu e a lui Iliescu. A fost perioada în care o singură firmă a obţinut licenţa de a importa şine de tren din Rusia. Nu, nu e a lui Văcăroiu.

A fost o perioadă stearpă pentru investiţii. Iubiţilor conducători le-a mers buhul că au comisionul mare, aşa că majoritatea celor care voiau să investească au ocolit România. Singurii care vin în ţară sunt dubioşii de la Bechtel, cu care statul român semneaza un contract al naibii de dezavantajos, Mittal şi alţi dornici de mocangeli. E vremea privatizării pe un euro. E perioada falimentării uzinei, cumpărării de către director pe bani puţini şi revândut pe bucăţi cu milioane. E vremea comisioanelor ascunse.

A fost perioada retehnologizarii hidrocentralelor de la Porţile de Fier. Dan Ioan Popescu a devenit la fel de bogat ca Adrian Năstase, lucru care nu îi cade bine. Firma aleasa pentru retehnologizare era o dubioşenie elveţiană (VA Tech), care reuşeşte performanţa de a produce pagube însemnate (palete crăpate după repaţie, motoare arse, nema garanţie). Îl mai ţine cineva minte pe Buzăianu?

A fost perioada programului ANL, adica a apariţiei a încă unui milionar, în persoana lui Miron Mitrea, fost lider sindical la Metrorex. Blocurile sunt făcute în grabă, materialele proaste, nefinisate, apartamentele improprii. Primii pe listele de beneficiari: clientela PSD.

A fost perioada programului “cornul şi laptele”, o altă sursă de bani pentru camarila lui Năstase, reprezentata aici de diverse firme de apartament, care au devenit brusc brutării şi lăptării.

A fost perioada în care un torţionar devenea deputat PSD. Care dispare 3 ani din ţară, de frica procurorilor. Da, Ristea Priboi.

A fost perioada în care singurul act de corupţie e când un oficial al Guvernului e prins în flagrant cerând mita pentru Secretarul General al Guvernului, Şerban Mihăilescu (aka Micki Şpagă), actual deputat. Mita era pentru Prim-Ministru, dar nu a făcut puşcărie decât Fănel Păvălache.

A fost perioada în care UE nici nu voia să audă de România lui Năstase şi Iliescu.

De ce am scris ditai poliloghia? Pentru că unii dintre noi nu vrem şi nu putem să uităm cum era. Pentru că tot aud tineri care spun că vor vota Geoană, că PSD e un partid bun, fără să ştie cine sunt şi ce au făcut pentru ţara asta Iliescu, Hrebenciuc, Cozmâncă, Micki Şpagă, Genica Boerica, Culiţă Tărâţă, Răducănoiu, Stănoiu, Andronescu, DIP, Muşetescu, Miron Cozma, Văcăroiu, Păunescu…

Chiar dacă aş vrea, nu pot vota PSD. Pentru că nu pot să uit.”

„Bună ziua, copii!” „Bună ziua, doamna dirigintă.” „Câte cinci lei, că v-am dat bună ziua, hai, scoateţi. Staţi jos – încă cinci lei, taxă de aşezare. Să strigăm catalogul. Abramburicăi!” „Prezent.” „Doi lei ca să vorbeşti cu mine! Aşa. Ai plătit taxa de prezenţă?” „Da. Uitaţi chitanţa.” „Da’ trei lei, taxa de chitanţă? Bun! Văd că ai nişte absenţe. Plăteşti acum sau cumulăm cu taxa de teză?” „Acuma, ca să nu se adune dobânda.” „Zece lei!” „Păi am numa’ şapte absenţe.” „Comentezi? Cinşpe lei! Aşa. Badogoş!” „Prezent. Poftiţi doi lei, taxă de adresare, şi un avans de cinci lei.” „Pentru ce?” „Vreau să vă înjur în gând.”

„Bun. Curiculean!” „Prezent. Şi doi lei.” „Patru, că mi-ai vorbit de două ori!” „Dar nu mai am bani de autobuz.” „Autobuzul nu e obligatoriu. Delapidariu! Unde-i Delapidariu?” „E absent.” „Cine-a vorbit neîntrebat? Zvonea, tu ai fost? Zece lei!” „N-am fost eu, doamna!” „Comentezi? Cinşpe lei! Aşa! Deci Delapidariu lipseşte. Cinşpe lei! Hai, bagă!” „Păi nu-i aici, doamna!” „Comentezi? Douăşcinci de lei! Repede! Aşa. Emailean, la tablă! Ţi-ai făcut tema? Nu? Cinşpe lei!” „Ba mi-am făcut-o.” „Comentezi? Cinşpe lei! Hai, scoate! Pune şi mărunţii ăia. Să trecem la lecţia de azi: fondul clasei. Aţi plătit fondul clasei?” „Da!”

„Care n-a plătit fondul clasei?” „Doamna, doamna, Guba n-a plătit!” „Da? Mersi, Frecangescu, premiantă ca întotdeauna. Guba! De ce n-ai plătit fondul clasei?” „Păi, am plătit fondul şcolii, credeam că e totuna.” „Ce? Cum să fie totuna? Scoate cinşpe lei imediat, că nu ştiu ce-ţi fac!” „N-am, că s-a strâns azi dimineaţă şi fondul curţii, ca să putem intra în şcoală. Nu se pot vira banii din fondul curţii în fondul clasei, pe datorie, până-i vine pensia lu’ bunica?” „Ce, să fac deturnare de fonduri? Nu se poate! Plăteşte!” „Doamna, de unde să tot plătesc atâta? Şi pentru ce?” „Cum pentru ce? Ca să vă renovăm şcoala, să vă creem cele mai bune condiţii! Hai, lasă vorba, cinşpe lei!”

„Doamna!” „Ce vrei, Higheghe? De ce mă întrerupi?” „Mă lăsaţi până afară?” „De ce?” „Păi… mă scapă!” „Ai plătit fondul budei?” „Da!” „Să văd. Unde-i chitanţa?” „La Frecangescu. Mă lăsaţi?” „Ai răbdare! Asta nu-i, asta nu-i…” „Doamna!” „Ai răbdare! Aha, uite-o.” „Pot să ies?” „Ai plătit fondul canalizării şi fondul chiuvetei?” „Da! Vă rog, mă scapă tare!” „Unde-s chitanţele? Nu mă duci tu pe mine!” „La Frecangescu!” „Să vedem. Asta nu-i, asta nu-i… A, uite-o. Liber!” „Mi-a trecut!”

„Guba, plăteşti sau întoarcem foaia?” „Nu mai am nici un ban.” „Nu mă interesează! Ne consumi tuturor timpul preţios care e alocat procesului instructiv-educativ! Ieşi afară! Stai: ai plătit fondul coridorului?” „Ce? Nu.” „Atunci ieşi pe fereastră. Te duci acasă şi faci ce ştii, vinzi televizorul, treaba ta!” „Ce? Nu se poate aşa ceva! Vă reclam!” „Zău? Unde?” „La domnu’ director!” „I-auzi! Chiar te rog!” Intră directorul în inspecţie: „Ce-i cu gălăgia asta? Cât aţi strâns azi?” Diriginta: „Săru’ mâna, naşule, uite aici, e ceva! Numai ăsta nu vrea să plătească fondul clasei.” Guba: „Nu mai am bani de toate aberaţiile! Pentru ce-s toate taxele astea?” Directorul: „Cum pentru ce? Tu intri în familia noastră, iar noi avem grijă de tine. Dacă nu vrei, acasă! Fondul clasei nu e obligatoriu.”

Duminică avem o şansă de a ne influenţa viitorul, dacă ne pasă. Dacă nu, putem zace încă o zi la tembelizor cu berea în mână, înjurând împrăştiat pe toată lumea că nu se face nimic. Deci, presupunând că avem cap pentru altceva decât ca să nu ne plouă în gât, e de aşteptat că vom vota. Să vedem oferta. Cel mai comod e să zicem că toţi sunt la fel şi nu merită să fie preşedintele României. Parţial aşa e, nu prea merită, dar nu toţi sunt chiar la fel, iar o opţiune e necesară şi într-un fel obligatorie, pentru că lipsa noastră de la urne dă greutate mai mare pseudo-opţiunii celor cumpăraţi, prostiţi sau îndoctrinaţi.

Asta e, oamenii de valoare şi de bun simţ nu se înghesuie nici pe buletinele de vot, nici la urne, dar ceilalţi se înghesuie. Vorba unuia, răul proliferează fiindcă oamenii buni nu fac nimic. Clasa politică arată în halul ăsta pentru că nu prea s-au infiltrat în sistemul mafiot oameni de calitate. Până ce locurile şi demnităţile nu se vor mai cumpăra cu bani şi influenţe de culise, luăm din ce ni se oferă.

Ioan T. Morar spunea că un blestem al României e că e nevoită să aleagă răul mai mic, nu binele mai mare. E şi deviza acestor alegeri prezidenţiale, în care un mic exerciţiu de comparaţie şi eliminare ne aduce mai aproape de răul mai mic. Întâi, să dăm la o parte candidaţii „mici”, fără şanse la turul al doilea: fără să le arătăm lipsă de respect, fiindcă până la proba contrarie pot fi oameni buni, dar România nu va avea prea curând un preşedinte ungur, nici unul ţigan (mai ales dacă acesta din urmă e atât de timorat de cerinţele exprimării publice).

De crizele de autoritate parvenistice ale lui Becali, creaţie a marelui sforar pesedist Hrebenciuc, sau de calomniile securistice ale lui Vadim presupunem că nu poate fi vorba, decât dacă ţara lui Urmuz ar fi apucată brusc şi prin absurd de un acces tragicomic de masochism şi vrea neapărat un bâlci sinistru. Arogantul Oprescu, care cică e independent, e probabil doar încă o încercare iliesciană de a juca la două capete, de pe vremea când Geoană îi sufla şefia partidului şi era „prostănac”, aşa că trebuia să i se ia din voturi pentru o negociere în turul doi şi ca să simtă cine e şeful.

Chiar, cât a progresat tânărul Geoană, de la statutul de prostănac până la primirea „ştafetei” cu care îl gratula Iliescu la depunerea candidaturii! Dar cum să pretindem consecvenţă şi onoare la comunişti? Noi ştim că Geoană are prieteni în America, mai ales de când a ieşit socialistoidul Obama, dar chiar nu contează amintirile poporului român despre dictatura criminală comunistă de care au profitat inclusiv unii fii de generali, sau unii prim-secretari care azi pozează în politicieni versaţi? Nici mineriadele, nici inventarea baronilor locali? Iar Crin are şi el prietenii lui, dar frazeologia nu ţine loc de liberalism autentic, iar conexiunile cu diverşi moguli cu fapte prescrise sau care s-au împroprietărit pe creanţe ale statului nu sună deloc bine.

Ce rămâne? Răul mai mic, care are şi el nişte prieteni, nu e nici el sfânt, mai trage la măsea şi e cam din topor, dar a condamnat de bine, de rău comunismul şi n-a cedat la şantajul mogulilor securistico-mediatici. Dacă nu pot fi mai buni, măcar să fie mai puţini.

Luăm ce refuză polonezii. România, una din cele opt ţări europene producătoare de vaccin contra noii gripe, va cumpăra un milion de doze de la firma multinaţională GlaxoSmithKline. Polonia a refuzat, motivând că vaccinul e insuficient testat, iar Băsescu s-a opus importului, zicând că produsul românesc e suficient şi de zece ori mai ieftin (poate asta e problema). A ajuns o ofuscare a secretarului de stat Adrian Streinu-Cercel, marele virusolog susţinător al importurilor de vaccinuri, pentru ca Guvernul să mai arunce o lopată din banii noştri în cuptorul înfometat de criză al unui concern farmaceutic. Între timp s-a propus şi scumpirea medicamentelor cu 40 %.

Premierul polonez Donald Tusk a acuzat companiile farmaceutice că nu-şi asumă responsabilitatea eventualelor efecte secundare ale vaccinului, vrând s-o lase pe seama guvernelor: „Dacă vom avea o declaraţie potrivit căreia Comisia Europeană îşi asumă responsabilitatea juridică a efectelor secundare ale vaccinului, vom putea discuta deschis despre eventuale achiziţii. Zelul anumitor ţări pare exagerat şi neadecvat raportat la situaţia epidemiologică reală.”

Dar să lăsăm pandemiile şi să ne relaxăm cu un subiect artistic. Din 1979, în Elbert County (Georgia, SUA) e un ansamblu din piatră ce poartă gravat un fel de decalog în opt limbi moderne. Textul acestei opere de artă, cunoscută drept Georgia Guidestones (Pietrele Directoare din Georgia) şi rămasă totuşi anonimă în epoca actelor biometrice, a scanării retinei şi a analizei de voce, zice printre altele aşa: „Menţineţi populaţia sub 500 de milioane, în echilibru cu natura. Controlaţi reproducerea cu inteligenţă, îmbunătăţind condiţia fizică şi diversitatea. Uniţi omenirea printr-o nouă limbă vie. Stăpâniţi prin raţiune pasiunea, credinţa, tradiţia şi toate lucrurile.”

Ce artă mişto! Astfel de idei malthusianiste, de reducere a populaţiei, revin mai nou şi în atenţia gânditorilor din „think-tank”-urile ce trasează omenirii linii directoare (fără legătură cu Pietrele Directoare). Deci trebuie să dispară şase miliarde de oameni. Cum? Cine? Poate ăia care nu vorbesc una din cele opt limbi de pe opera de artă. Sau şi din ăia, dacă e nevoie de „o nouă limbă”. Şi cine face alegerea? Iar cei care rămân nu vor avea pasiune, credinţă şi tradiţie: omul nou, de care vorbeau şi naziştii şi comuniştii.

O, dar e doar o operă de artă, nu un plan de acţiune! Atâta că nu se ştie public nimic despre autor. De ce? Doar nu fiindcă îşi doreşte şi instigă la eliminarea a şase miliarde de oameni! Fiindcă atunci şi „Mein Kampf”, capodopera literară a lui Hitler, şi faimosul nostru ponei roz cu zvastică, sunt doar opere de artă nevinovate. Dar dacă unii din „bolnavii care ne guvernează” şi care ştim cât ne iubesc ar lua în serios arta de propagandă malthusianistă?

Unii susţin că mesajul e adresat unei omeniri post-apocaliptice, presupunând că o catastrofă planetară care i-ar scăpa pe autori de cele şase miliarde de oameni în plus ar scuti tocmai nişte pietre din Georgia. De parcă suprapopularea ar fi problema planetei, nu lăcomia unor „elite”. Drăguţ e că astfel de teoreticieni fără inimă, de care omenirea n-a dus lipsă nicicând, propun experimente numai pe alţii, în loc să ne dea ei exemplu.

P. S.:

În loc să vorbim despre ceva frumos şi util, toţi suntem înnebuniţi de politică. Flecăreala plină de ură şi diversiunile de doi lei sunt ca o maşină a timpului care ne întoarce în istericii ani 1990, deşi ne credeam euro-atlantici şi trecuţi de cele două decenii de purgatoriu brucanian. S-a oficializat campania electorală pentru prezidenţiale, da’ vorba e: eu cu cine votez? Oferta e la fel de turmentată ca noi, căci fiecare popor are conducătorii pe care-i merită şi pe care-i suportă. Prima opţiune, care de câţiva ani câştigă teren fiindcă e în ton cu delăsarea noastră tipică, e să nu mergem la vot. De ce să ne deplasăm burţile la secţia de votare, că doar toţi sunt la fel şi nu le pasă de noi?

Cam aşa e, dar de ce ne mai plângem după aia? E nasol şi nu facem nimic ca să nu mai fie, noi suntem cool, inteligenţi şi sictiriţi şi nu votăm, dar votează ăia plătiţi cu un kil de ulei sau prostiţi de un rânjet până la urechi şi iese candidatul lor. Şi-atunci ce facem? Blamăm „poporul”, că e prost, leneş şi condamnat. Dar ce-i aia „poporul”? Nu există aşa ceva, poporul suntem noi, fiecare. La fiecare etaj, la fiecare scară, la fiecare bloc, pe fiecare stradă, în fiecare localitate, în fiecare judeţ. Şi nouă nu ne place, dar nu ne pasă. Aici vine replica: „Păi ce contează votul meu? Şi oricum contează cine numără, că jocurile se aranjează în culise.” Parţial adevărat, sigur că tendinţele geopolitice nu-s lăsate la voia întâmplării sau a populismului, iar „băieţii” veghează să fie aleşi (democratic, bineînţeles) oamenii lor, care vor pune în practică împărţelile de ţări convenite de ei. Dar fiecare vot contează, căci, vorba unui vechi slogan electoral, nu pot ei fura cât putem noi vota (dacă ne pasă).

Numai că nu prea avem memorie, altfel nu se explică de ce mai are atâta susţinere populară PSD, un partid provenit din Partidul Comunist şi care a luat cum a luat puterea în decembrie 1989 (nu octombrie, d-le Antonescu), transformându-se abuziv din organ al puterii provizorii de stat în partid politic, rezervându-şi 50 % din CPUN, parlamentul provizoriu. Am uitat şi cum minerii chemaţi şi felicitaţi de echilibratul Iliescu şi conduşi de inşi îmbrăcaţi în mineri ciomăgeau lumea pe stradă în Bucureşti şi devastau sediile PNŢ şi PNL în 1990, fiindcă se striga în Piaţa Universităţii contra activiştilor comunişti. Acum, candidatul PNL Crin Antonescu îl apreciază pe Iliescu pentru că n-a tras cu armata în demonstranţi („golanii”, cum le zicea liber-cugetătorul tătuc al PSD-ului de ieri şi de azi).

Uite, şi de-asta nu-l poate vota pe Antonescu un astfel de „golan”, care a semnat atunci pentru candidatura lui Radu Câmpeanu la preşedinţie şi era cât pe ce să se înscrie în PNL. Nu ştiam atunci cum avea să contribuie Câmpeanu la dezagregarea PNL, intrând la guvernare cu Stolojan şi oamenii lui Iliescu după debarcarea lui Roman şi fărâmiţând partidul în aripi şi aripioare.

Acum, Iliescu a fost exonerat de mineriade de către justiţie (cum s-ar putea corupţie fără cei de la putere şi din justiţie?) şi zice că Antonescu s-ar potrivi în PSD, aşa cum magnatul de tranziţie Patriciu, tătucul PNL, îl consideră liberal pe Geoană. Ce-ar spune Brătienii şi martirii liberali din puşcăriile comuniste de alianţa PNL-PSD?