("Familia", nr. 7-8, 2011)
Concertul de final al stagiunii simfonice orădene (23 iunie
2011) a generat un entuziasm ieşit din comun, dacă e să ne luăm după
reflectarea lui în presa locală şi în declaraţiile conducerii
Filarmonicii. Conform directorului Tódor Albert, sala a fost arhiplină
la acest concert cu piese rock prelucrate pentru orchestră (la pupitru
Horst-Hans Bäcker, dirijor născut la Bucureşti şi stabilit de mult în
Germania), „spre deosebire de celelalte concerte ale stagiunii”. Cu
participarea în partea a doua a serii a Corului Filarmonicii dirijat
de Lászlóffy Zsolt, s-au cântat piese ale grupurilor The Rolling
Stones, Queen, Deep Purple, Led Zeppelin, The Beatles, The Blues
Brothers şi Kevin Costner & Modern West, adaptate pentru orchestră de
același Horst-Hans Bäcker.
Acest program mai fusese prezentat de dirijor cu acelaşi succes la
Timișoara şi Arad, urmând a fi reluat la Bacău, Iaşi şi Craiova. După
mai bine de două ore şi în ciuda atmosferei de saună, publicul
solicita prin aplauze insistente noi bisuri, ceea ce l-a determinat pe
directorul Tódor Albert să promită astfel de evenimente fusion de
succes şi în viitoarea stagiune, cu intenţia de a-i atrage pe tineri
spre sala de concert. „Va fi un concert deosebit, primul cu un
asemenea profil la care participă şi orchestra noastră. Prin acest
program concertistic ne dorim ca închiderea stagiunii să fie un boom,
prin care să atragem un alt segment de public, cel tânăr, care sper să
fie receptiv şi să-şi manifeste deschiderea spre cultura muzicală,
spre muzica clasică", spunea Tódor Albert la conferinţa de presă.
Aşa să fie, oare? Ia să ne gândim un pic. Deci muzica clasică e pentru
moși, iar rock-ul e pentru tineri? Există de mult şi rockeri bătrâni
(cam toţi cei ale căror piese s-au cântat în concertul simfonic
orădean)! Să trecem peste asta. Dar de ce ar veni cineva la
filarmonică să asculte „Satisfaction” sau „Smoke On the Water” fără
chitare electrice? Sau „Stairway To Heaven” fără vocea lui Robert
Plant, sau „Bohemian Rhapsody” fără Freddie Mercury? Ce mai rămâne din
spiritul lor originar, ce impact mai pot avea aceste piese fără
instrumentele şi vocile originale? Zero! Ca şi cu muzica veche din
baroc şi clasicism atunci când e cântată cu instrumente şi tehnici
interpretative apărute şi generalizate la 200 de ani după ce a fost
compusă, de exemplu Bach cântat la pian sau cu vibrato generalizat.
Cum ar putea fi atraşi tinerii de azi spre repertoriul simfonic cu astfel de manifestări hibride, de seră, care nu mai sunt nici rock, dar încă nici simfonism real? Numai prin astfel de momeli artificiale știu tinerii de existenţa viorilor sau a violoncelelor, ca să asculte apoi şi orchestre? Ce iluzie! Le-au auzit deja în „Yesterday”, versiunea originală. I-a atras cumva asta spre Bruckner sau Bartók? Nici vorbă, ar fi simplist şi naiv să credem aşa ceva. Şi de fapt nu participarea unei orchestre înseamnă automat simfonism (există și lucrări slabe sau ne-simfonice care au rămas în repertoriul simfonic prin obişnuinţă), după cum există în rock piese şi chiar albume întregi care sunt simfonice prin spirit şi tehnici de compoziţie, chiar dacă folosesc doar instrumentele specifice rock-ului (sunt multe exemple complexe şi valoroase la Renaissance, Pink Floyd, Yes, The Who și alte grupuri). De altfel, câţi dintre tinerii de acum mai ascultă acele piese rock, fie ele şi în variantele lor originale, adevărate? Acum predomină manelele, muzica house şi hip-hop-ul, deci care va fi următoarea treaptă ce va fi coborâtă cu iluzia că astfel vor fi atraşi tinerii spre muzica cultă? Vom asculta în stagiunea viitoare a Filarmonicii manele de Guţă şi Salam, înjurături de Puya sau mai ştiu eu ce pseudo- trupă de piţipoance de club, transpuse pentru orchestră simfonică? Ar fi tot degeaba, fiindcă la filarmonică nu poţi arunca cu sute sau da din buric, aşa că tot la club va rămâne publicul ţintă al acestor compromisuri. Fenomenul n-a fost inventat la Oradea, bineînţeles, şi e mult mai vechi, fiind oarecum înrudit cu kitschul „de popularizare”, gen James Last sau André Rieu. Dacă ar fi să investigăm cauza psihologică a acestor struţo-cămile muzicale, probabil că ea rezidă şi în frustrarea mai mult sau mai puţin mărturisită a unor rockeri mai răsăriţi care se vedeau marginalizaţi de muzicienii „serioşi”, de unde tentative de genul Concertului pentru grup rock şi orchestră (Deep Purple). Deşi e la origine (şi în mare măsură şi ulterior) o muzică de golani, rock-ul a ajuns repede un gen foarte vast, cu multe curente foarte diferite între ele: sunt rock şi bădărănia din The Rolling Stones sau The Ramones, dar şi sofisticarea şi complexitatea din Yes şi Genesis, și superficialitatea lui Suzi Quatro, dar şi emoţia şi rafinamentul lui Annie Haslam, şi violenţa gratuită din Metallica sau Rammstein, dar şi capodopere ca albumele „concept” (simfonice în esenţă) „Wish You Were Here” (Pink Floyd) şi „Quadrophenia” (The Who) (li se spune de obicei nu simfonice, ci „progresive”, fiindcă zic unii că n-ar fi destul de orchestrale ca sound, ceea ce e în esenţă total nerelevant, fiindcă poţi fi simfonic şi numai la pian, simfonismul nu înseamnă neapărat orchestră). Faptul că presa locală generalistă a dat atâta importanță evenimentului nu e surprinzător, fiindcă n-au mai prea rămas în branșă oameni care să poată discerne la Oradea adevăratele concerte valoroase sau măcar interesante ca abordare repertorială (n-au suflat o vorbă în trecut, când s-au cântat „Ritualul de primăvară” de Stravinsky, Simfonia a III-a de Enescu sau Missa Solemnis de Beethoven, de exemplu). În schimb au sărit acum, muşcând momeala aproape kitsch a unui compromis inutil, a unei concesii aduse gustului comun, ceva analog cu bancurile cu Einstein, care cică era elev repetent (nu era, dar ne place s-o credem, ca să-l coborâm la nivelul masei): Ia uite, în sfârşit încep să cânte şi ăştia de la Filarmonică muzică mai adevărată, cool! Dar dacă vrei rock, asculţi rock cântat aşa cum trebuie, nu înghesuit și deformat la orchestră, la muzicuţe sau la drâmbă, după cum dacă vrei lucrări simfonice le asculţi şi pe ele aşa cum trebuie să sune, fiindcă autorul ştie întotdeauna, dar întotdeauna, mai bine decât noi, fie că se numeşte Roger Waters sau Johannes Brahms. Amestecarea borcanelor, pretinsul fusion, nu ajută la nimic, doar la confuzie și superficialitate, iar o mască în plus nu te apropie de adevăr, aşa cum nu poţi folosi un travestit ca să atragi un homosexual către femei. Când a venit Mike Godoroja la Oradea, a cântat repertoriul Led Zeppelin aşa cum e el, nu l-a altoit într-un mediu străin și impropriu, fiindcă fiecare stil are spiritul şi specificul lui, o esență la care nu poţi renunţa fără a-l compromite. Aşa că, decât simulacre şi concesii fără rost, mai bine ne-am dori să-i ascultăm la Filarmonica din Oradea pe clasici interpretaţi cât mai bine, aşa cum trebuie şi conform stilului lor. Calitatea şi autenticitatea interpretării vor atrage treptat şi calitatea publicului.
